Am citit atâtea replici de dragoste, că aș putea face un taur să se îndrăgostească de mine. Nu unul metamorfozat într-un tip tânăr și frumos, ci unul real, pe patru picioare, cu două coarne ascuțite și care nu știe să citească. Sunt mereu cu o muzică în ureche și de cele mai multe ori e despre dragoste, că fie vorba între noi, muzica e doar de dragoste. Tot ce fac e despre dragoste iar exercițiile mele de fericire sunt, întâi de toate, exerciții de iubire, neîncetată iubire față de Viață, Dumnezeu, Om.
Mereu am crezut că iubirea e sensibilă, dar asta se întâmplă doar celor sensibili la iubire. Știi atunci când nu ești sigură dacă el te iubește și te uiți în spate să îl vezi preocupat de plecarea ta iar el e acolo, urmărindu-te și tu ești convinsă că te iubește?! Siguranța din gestul lui ferm, clar, bărbătesc asumat, face ca iubirea voastră să nu mai atârne de gesturi, de vorbe, de toane… Știi că iubirea e reală și clară pentru că omul acela nu mai ține nimic pentru el. Îți arată ție toate sensibilitățile lui, să le vindece iubirea voastră ca să știi de-atunci încolo că toate revenirile tale vor vindeca afecțiunile lui sufletești. El nu se supără, nu se îmbufnează, nu măcăne a pojghiță de iubire, gata să se facă zob sub plecarea ta încercată de îndoială. Iubirea ne rezolvă sensibilitățile și ne face puternici, cu adevărat. E nevoie – da, e nevoie, să te iubească cu iubire nesensibilă, câțiva oameni buni, pentru a te simți în puterea ta și toate karmele neiertatelor, trădatelor, inocentelor și înfricatelor iubiri să fie vindecate. Abia apoi și doar după o astfel de iubire, poți iubi puternic, real, credincios, vindecat de frica de a călca pe bec într-o iubirică mică, care te va înțepa în ego și-ți va dezumfla importanța celui iubit un pic și cu mofturi. După ce te iubește cineva bine, puternic, demn, îți va vindeca neputința de a depinde de iubirile mici și frica de a greși în iubire. Iubirea asta stabilă, clară, rotundă, e singurul mod în care rămâi în ne-negociată credință pentru fiecare om care se va mai arunca în trădare după ce l-ai cocoțat pe piedestalul din inima ta și de aici încolo, nu te mai poate răni cineva.
Unii au avut norocul unei copilării solare, în care au fost iubiți pe inima plină și dezvățați de paternitatea iubirilor mici și sensibile, din alte vieți. Alții, caută să se împuternicească iubiri în șir, știind că doar dragostea adevărată, a inimilor adevărate, îi poate descoperi în reala lor putere. Suntem, oare, capabili să devenim puternici, doar atunci când suntem recunoscuți de cel iubit ca fiind deja în putere? Poate, oare, cineva să te iubească atât de vindecător încât să nu mai ai niciun dubiu că mai poți suferi vreodată? Este, oare, mintea noastră, o continuare repetitivă a tot ce a mai fost și doar iubind ne înlocuim vechile paradigme cu noi puteri?
”Iubirea mea nu e sensibilă…” a spus Kristoff, privind-o cu iubire pe Anna, în filmul (de dragoste preferat) Frozen II și pentru mine a devenit cea mai frumoasă melodie pe care urechea mea emoțională a dansat vreodată.
Să iubim nesensibil, temeinic, cu toate că și nu până când. Să iubim nesensibili, puternici, cu tot dreptul și nu până când…
