Dacă n-ar fi fost Alice, cu care să plâng în telefon la capătul celei de-a patra zi pe Camino, în cea mai mare Joi a anului, cred că m-aș fi aruncat în brațele femeii de la recepția pensiunii în care am ajuns în acea zi tulburătoare și aș fi rugat-o să mă lase să cred că este sora mea, mama mea, fiica mea, prietena care nu m-ar lăsa să mai plâng singură vreo lacrimă. Dar Alice a mea a fost acolo și recepționera a cazat o fată plouată, obosită, șchioapă și aproape mută. Lucru care nu impresionează pe nimeni pe Camino, unde fiecare are zilele, trăirile, neputințele și emoțiile sale. 

Noaptea spre Vinerea cea Neagră și cumplită mi-a vindecat genunchiul și mi-a luminat ochii. A plouat neîncetat și am dormit pe ghidajul meditativ al vremii. Când m-am trezit, am fost sigură că mi s-a întâmplat o minune, altfel n-am putut să înțeleg cum am adormit izbită de durere, plâns și frig și m-am trezit odihnită, puternică si clară. 

Am pornit la drum devreme, deși aveam cea mai scurtă distanță din Camino: 15 kilometri! Oamenii erau fericiți în jurul meu, urma să intrăm în Santiago de Compostela în câteva ore și ideea asta mă pregătea de sărbătoare, mă umplea de stare și niciodată, dar absolut niciodată n-am simțit că fac cele mai esențiale pregătiri pentru sărbătoarea de Paște. 

Am mers încet. Am inspirat aerul pădurilor, m-am oprit la fiecare adăpost care oferea cafea, mâncare sau Compostela, ștampile le care pelegrinii le adună în carnetele lor. Am zăbovit, am respirat, m-am bucurat. Eu nu mai sunt cea care am venit., mi-a trecut prin cap. E adevărat, de la o săptămână la alta nu mai suntem aceiași și totuși, să mă surprind alta a fost ca și când aș fi fost martoră la o naștere sau la un pui de ființă care pornește în picioare. 

Am făcut fiecare pas cu mulțumire. Oricum, tot ce mi-am dorit pe Camino mi s-a împlinit deja: Doamne, Ție Îți mulțumesc! a fost rugăciunea mea și mulțumirea aceasta am simțit-o și o simt din toată inima și acum. Mi-am desenat în gând pașii mei, unul după altul, am simțit cum corpul mi se înclină mai mult într-o parte decât în alta când merg, mi-am amintit câteva versuri dintr-o poezie pe care am scris-o în liceu, m-am bucurat de noroiul cu care îmi ornam bocancii și îmi plăcea să-l las să fie știind că picioarele care se murdăresc dau de lucru mâinilor curate. 

Am intrat în Camino veselă, recunoscătoare, fericită. Un grup de pelegrini au început să cânte. Alții, în urma lor, au început să danseze. Trecătorii zâmbeau. Știau că ne animă Sfântul spiritele și ne priveau îngăduitor. Unul dintre oameni m-a călcat din greșeală și și-a cerut insistent scuze. Am mers singură 118 kilometri. Ce m-ar mai putea deranja?! Mă simțeam atât de stăpână pe mine și cred că acum mi-am definit ce înseamnă a mă putea avea eu pe mine. Ce bucuros se simte a-mi decide eu starea, fără a mă altera după condițiile din afara mea… ,  am gândit. 

Toate aceste gânduri, realizări, le-am primit ca pe niște descărcări noi, extensii ale minții mele, aplicații de zi cu zi pe care pelerinajul mi le-a adus. 

Când m-am apropiat de centru, mi-am dorit să fiu împreună cu ai mei, cei din Comunitatea Exerciții de Fericire,  dar și cu mama, tata, soțul și prietenii mei, reuniți în același grup iubit! Ce emoționant a fost să găsim scris pe asflat, în marile limbi ale Pământului, ceea ce poate fi tradus: Europa a fost formată în jurul drumului Sfântului Iacob!  

Când am ajuns la Catedrală, am simțit că leșin de atâta bucurie. E atâta viață acolo, oamenii sunt fericiți, îngerii chicotesc și îi inspiră pe toți să se dezlănțuie în cel mai copilăresc fel. Muzica e neoprită în piața cea mare și înțelegi pe loc că sfințenia e una cu starea pură a copilăriei! Dar n-are nimic din imaturitatea minții noastre… 

Am luat cina înainte de vreme și mi-am primit Compostela – documentul de pelegrin, m-am cazat în cel mai frumos loc în care am stat pe drumul Sfântului și mi-am  mulțumit mie și tuturor celor care mi-au trimis un gând, mi-au ușurat călătoria și mi-au fost sprijin. 

M-am răsplătit cu haine noi, din cap până în picioare și am realizat astăzi, la o zi de când s-au întâmplat cele povestite, că am ales lucruri diferite decât toate cele pe care le am în dulap. Le-am dat câte o semnificație acestor alegeri și m-am mai bucurat o dată. 

Cu haine noi, odihnită și fără nimic care să mă identifice cu o pelegrină, am pornit la plimbare, în zorii Sfântului Gheorghe. Santiago e un oraș superb, iar locuitorii său sunt oameni reali, veseli și bucuroși de oaspeți. 

Despre slujba pentru pelegrini pe care au oficiat-o 16 preoți și o măicuță cu o voce dumnezeiască, îți voi povesti curând, într-un live de pe pagina Exerciții de Fericire și dacă sunt și alte lucruri pe care îți dorești să le afli  despre experiența pe Camino, lasă-mi un comentariu și îți voi povesti!