Scriu învelită într-o pătură groasă, rulată în jurul taliei, cât să îmi permită să mă mișc de la brâu în sus, așa cum astăzi, zeci de kilometri, am și experimentat: că sunt două, o parte care se mișcă și alta care ar vrea să se oprească.

Durerea fizică îți expune limitele și, ca într-o cădelniță, îți arde toate slăbiciunile, atinge sensibilitățile trupului și, dacă ai cât de cât putere să nu te crezi infirm, din experiența durerii îți construiești o apărare mai bună, ca să eviți alte suferințe asemănătoare. Nu-i nimic plăcut în durere, dar e cinstit. Te invalidează – într-un fel care te face să simți handicapul fizic și desconsiderarea mediului în ceea ce te privește. Cum de alții pot?!, te întrebi cu ciudă, cu speranță, cu toate părțile din tine care pot suporta durerosul răspuns. 

Tot ce punem în noi ajunge să-și arate rodul sau spinii. Mâncare, obiceiuri, convingeri, comportamente, relații, activități, decizii, studii, pasiuni, iubiri, frici, călătorii, ne sporesc suferințele sau reușitele!  

Ce-au pus în ei cei care pot?! Ce face omul care reușește? Din ce e făcut cel care știe cum?! Ce decizii a luat cel care astăzi este fericit?! Din ce părinți s-a născut mama care stă pe întuneric alături de fiul său, când acestuia îi este frică de întuneric? Cum e construită femeia care totuși, are timp să alerge zilnic, având trei copii acasă, o companie de succes, o gașcă de prieteni și un soț prezent emoțional? Din ce sunt făcuți oamenii fericiți?

Suntem masă musculară susținută de o energie impresionantă, gestionați de o minte  cu capacități geniale, infuzați cu toată istoria a ceea ce s-a petrecut până acum. Iată, suntem, totuși, identic creați. Și totuși, atât de diferiți! 

După ce bios’ul ne-a validat, părinții ne-au născut și Dumnezeu ne-a dat Duh Sfânt pentru a ne cizela spiritual pachetul naturii, începem să ne facem noi pe noi înșine! Ne construim după și cu ce avem la îndemână. Spune-mi cine e în jurul tău ca să îți spun cum vei ajunge! Arată-mi ce mănânci ca să știu de ce boli vei suferi! Zi-mi ce (și cât!) citești, ca să știu ce e în capul tău. Toate acestea sunt adevărate, pe toate le decidem, de toate suntem responsabili și totuși, nimic din toate acestea nu recunoaștem atunci când ceva rău ni se întâmplă. 

  • A fost decizia ta să vii pe Camino?!, mă întreabă Vocea-Care-Doar-Întreabă. 
  • Da, răspunde Vocea-Care-Doar-Răspunde.
  • Și ai crezut că va fi ușor? Te-ai gândit că vei fi dusă pe brațe când nu o să mai poți? Ai sperat că Sfântul îți va ierta neputințele și îți va da puteri pe care le vei putea cheltui fără socoată? îmi aud din nou conștiința. 
  • … 
  • Crezi că poți să fluieri la Dumnezeu și el coboară pentru a te urca la etaj?

   Vocea-Care-Doar-Întreabă, continuă:

  • Ai fost vreodată în situația de a primi ceva necerut, negândit, nepremeditat?! Ai devenit ceva pentru care nu te-ai pregătit?!

Ceea ce alții reușesc fără prea mari efortul este doar o consecință a ceea ce au pus în ei. S-au umplut și li se vede plinul. Nu-i magie succesul nimănui, nu-i miraculoasă vindecarea cuiva care ieri era în durere și nici bogăția celui care mai demult era sărac. Fiecare ne gestionăm resursele pe care le avem: minte, corp și suflet. Luăm și punem după libertatea deciziilor noastre și vine un moment când oricât te-ai răzvrăti, te-ar supăra și te-ar durea, vei ajunge ca “investițiile” tale să aibă rezultate: eșecul sau succesul!

La borna de la kilometrul 75, care mă anunță că mai am 75 de kilometri până la Santiago de Compostela, am pus infatuarea. E un obicei să-ți pui ca simbol câte-o chichiță pe care ți-o găsești de-a lungul drumului. Dumnezeu mă aștepta să mă văd și mi-a lăsat pietroiul chiar în fața bornei, ca să nu fac prea mult efort să găsesc un simbol de dimensiunea defectului. 

Să mă răsfăț după pofta egoului și să ignor investițiile pe care le pot face în mine dar totuși, doar pentru că sunt eu, să primesc rezultatele celor merituoși! Această situație mă lasă și m-a lăsat, de multe ori, ca pe un cerșetor: aș vrea și eu, dar n-am cu ce pentru că atunci când aș fi putut să fac ceva pentru mine, am ignorat schimbarea și am onorat stagnarea. Cu inconștiență, îl pun pe Dumnezeu să strângă cioburile deznădejdii mele și să-mi scurteze drumul între năzuință și putință. 

Nădejdea, pare-se că e pe-atât de mare pe cât ne sunt puterile exersate și dacă îți antrenezi mintea, trupul și spiritul, nădejdea în tine atinge degetul Lui Dumnezeu, pe care Michelangelo l-a pictat înspre om și micimile lui. 

Iată-mă, Doamne, aici,
Pe drumul Sfântului tău fiu,
Pe care nu știu dacă îl voi putea urma,
Căci nădejdea în Tine e mai mare
Decât credința mea,
Și asta, Tată,
E nedreptatea pe care ți-am făcut-o 
Cu infatuarea mea
De a crede că eu
Sunt doar o altă treabă de a ta.
Și totuși, ți-am cerut și am crezut
Că pot avea
Bogăția de viață, știința și harul
Tuturor celor care s-au ridicat din ei
Spre Sfântul Tău Deget
Și Fericirea Ta. 

Cu rugăciunea aceasta am încheiat cei 26 de kilometri parcurși astăzi, cele aproape opt ore de gânduri, cei peste 30.000 de pași, turele de plâns în ritmul ploii și ziua a doua din drumul meu pe Camino. 

Hai in comunitate!

Completeaza adresa de e-mail si fii la curent cu articolele, evenimentele si invitatiile mele

Inscrierea ta a fost finalizata cu success!