Am văzut lumina zilei pe la 7.00 și la 8.00 am pornit pe Camino, cărându-mi toate greutățile cu care am venit pe acest drum. Mă refer aici la rucsacul pregătit în 15 minute, cu o seară înainte de plecare, împănat cu 6 kilograme de lucruri pe care astăzi, după vreo 15 kilometri, le-aș fi abandonat fără regrete la marginea pădurii prin care am mers mult și bine. Greutățile emoționale ale celor care vin pe Camino sunt, cred eu – după o auto-analiză și scurte povești cu peste 12 pelegrini pe care i-am abuzat cu întrebări, gestionate în alte cadre de găsit rezolvări și vindecări. Nu poți veni pe Camino cu sufletul frânt, nu te poți porni la un drum ca acesta având rucsacul îngreunat cu regrete și n-ai cum să îți faci rost de febră musculară de Camino dacă urlă furia în tine. Până ajungi aici, deja multe din cuiele în care ți-ai bătut problemele sunt expuse în centrul ființei tale. Tocmai de-asta și găsești sensul unui astfel de drum: ai avut destule motive să te fi rătăcit până acum și totuși, ai înțeles că toate pribegiile te-au condus, de fapt, într-o viață mai bună decât ai fi ales-o tu pentru tine.

Nu era 9.00 când m-a inspirat o statuie pe care nu am mai văzut-o niciodată până acum. Isus răstignit și Sfânta Maria, deasemenea, răstignită de partea cealaltă a crucii. M-a trezit atât de tare această imagine încât abia la 11.00 am simțit să beau o cafea. M-am gândit la sacrificiile pe care mama mea și multe mame pe care le cunosc le-au făcut pentru copiii lor și am simțit sacrificiul ca fiind cel mai greu păcat pe care un părinte îl poate da mai departe. Să nu te poți trăi pe tine pentru binele celuilalt, m-a făcut să mă întreb: oare cum să mă iubesc pe mine astfel încât cei din jurul meu să se simtă confortabili alături de mine și liberi, în același timp?! Mi-am amintit când am împlinit 13 ani de căsătorie și cadoul pe care i l-am făcut soțului meu a fost puterea de a ne spune mereu ce ne dorim cu adevărat, fără a ne preocupa de ce se așteaptă celălalt să audă.

Vorbind despre putere, am mai aflat un lucru astăzi: poți simți centrul dacă îți simți marginile. Iată, știu cât de departe pot să ajung pentru că am idee când încep să mă doară picioarele. Știu cât pot să îndur pentru că îmi amintesc unde am explodat data trecută și ce mi-a pansat ruptura…M-am gândit toată ziua la adevăratul efort, cel pe care părinții îl pot face pentru a-și depăși traumele, fricile, neputințele, traumele, condițiile care îi fac să se simtă prost(i) când se uită în oglindă. E atât de greu să faci ceva pentru a-ți fi bine și atât de ușor să te compromiți în răul generat de rănile celor din jurul tău…

Sunt multe gânduri pe care le-am adunat în primii 23 de kilometri pe Camino, multe rugăciuni pe care le-am înălțat, sunt multe voci pe care mi le-am auzit mai clar.Toate se vor vedea în mine pentru totdeauna, toate vor sta mărturie pentru ceea ce urmează să descopăr că sunt. Și mai presus de asta, știu că toate actele devenirii mele sunt centimetrul pe care fiica mea îl va atașa devenirii ei.

Hai in comunitate!

Completeaza adresa de e-mail si fii la curent cu articolele, evenimentele si invitatiile mele

Inscrierea ta a fost finalizata cu success!