La început, iubirea a venit de la mama și de la tata, ca exersare a iubirii lor necondiționate spre o făptură care îi bucura fără a le împlini vreo dorință. E vagă în noi amintirea acelui timp în care a fi era de-ajuns. Suntem plini de amintiri în care a face contează și dovedește cine suntem. Ne justificăm viețile și sensul prin ceea ce facem și ceea ce oamenii fac pentru noi.

Ce fac pentru mine, nu se vede decât în mine iar asta este o laudă pe care ego-ul nu o poate cântări, pentru că ego-ul nu se poate promova în forul său interior, unde este irelevant! Ego-ul se laudă în afara sa și are două coloane cărora le ține mereu socotite: ce fac pentru ceilalți și ce fac ceilalți pentru mine. Când apare un dezechilibru între cele două talere, apare frustrarea, iar când se dezechilibrează socoteala mea cu a ta, apare conflictul.
De pe frontul conflictului, mânjiți cu dezamăgire, reproșuri, frica de a fi irelevanți – una dintre cele mai mari temeri ale oamenilor, ne întoarcem ”acasă”, în propria conștiință/sine, în casa emoțiilor noastre, ale simțirii proprii, o casă părăsită, neaerisită, burdușită cu opiniile celor din jur – singurele date cu care ego-ul operează. Casa aceasta a fost plină și luminoasă, dar pe măsură ce am învățat să ies din ea pentru a afla despre mine și despre lume, pentru a iubi și a trăi împlinirea, am uitat să vin înapoi și mi-am făcut câte un rost pe lângă fiecare ”casă” a fiecărui ”încuiat” uitat afară din propria lui Casă, amândoi încercând să punem mână de la mână și suflet de la suflet, cap la cap, o nouă apartenență în care să simțim că le avem pe toate: iubire, compasiune, apreciere, libertate, putere, inspirație, bogăție și… sens!

Dar…

… când eu întind o mână pentru ca tu să te sprijini de ea, după ce te-ai odihnit și nu mai ai nevoie de mâna mea, eu pot simți dezamăgire, dacăintenția mea a fost ca tu să depinzi de mine. Când eu întind o mână doar cât timp tu ai nevoie să te odihnești, eu pot simți că sunt sprijin, pentru că intenția mea a fost, de la început, să sprijin.
Când fiecare vine cu durerea și neputința sa pentru a încropi un nou lăcaș de viață, e imposibilă vindecarea vreunuia, ba mai mult, ca un Golum dement, voi începe să văd cum din cauza celuilalt nu îmi este posibil să mă vindec. Realizarea sinelui – vindecarea, bucuria de viață, puterea personală, este procesul care are loc în interior, încetând să ne amăgim pe noi înșine, luându-ne resursele – timpul, atenția, puterea minții, pentru a le da celorlalți și a obține ca ”preț” pentru ele iubire condiționată de sacrificiu, prietenie în registrul celui care mă validează și sens dat de celălalt.

Te vei dezamăgi. Din nou,
La fel ca altă dată.
Te vei dezamăgi încă o dată,
Complet, fidel doar celui care
Îți arată că e iubirea ta la el.
Postești în tine și-l hrănești pe altul
Cu sens, iubire și aprobarea ta
Crezând că slava lui va compensa
Prea seceta iubirii din sinea ta.

Te vei dezamăgi încă o dată,
În alt mod iubirea ți se va arăta
Vei pleca lăsându-ți Casa baltă
Cu tot ce ți-ai promis în ea.
Refaci mereu drumul tristeții,
În sacrificiu, frică și tumult
Speri ca acum, cel care este
Bogat cu dezamăgirea ta,
Să te iubească pentru totdeauna
Netrist, negol, neinspirat de altceva
Să-i fi tu mugur, fruct și miez,
Dragostea lui să o clădească pe a ta.

Te vei dezamăgi încă o dată,
Dar nu-i nimic.
Dragostea Sa va fi mereu Lumina care
Va lumina și Casa ta,
Va lumina cărarea care
Te va aduce înapoi
Să îți vezi visul, împlinirea, iubirea din Casa ta,
Să-ți faci tu binele și sensul și să decizi
Că în Casa ta a poposit tot Universul și
Tot ce ești e plin deja.
E, iată, bine-n tine pentru totdeauna
Ca de acum,
să Dai ce ești,
Să spui ce faci,
Să cauți unde se găsește și niciodată n-a lipsit,
Să duci în lume
Ce în tine a sporit.



Hai in comunitate!

Completeaza adresa de e-mail si fii la curent cu articolele, evenimentele si invitatiile mele

Inscrierea ta a fost finalizata cu success!