Am început anul 2021 la căldura tropicelor, în adierea brizei calde a Oceanului Indian. Mi-era și eram bine, uimită de frumusețea locului în care mă aflam geografic, onorând locul devenirii mele, îmbogățită de aducerea pe lume a primei mele cărți, Exerciții de fericire | Gânduri fără justify, recunoscătoare pentru un an splendid care coincidea cu primul an al pandemiei dar care mie mi-a împlinit dorințele rostite sau gândite în ultimii zece ani. Am trăit pace, împăcare, bucurie, entuziasm și atunci am auzit din nou Vocea. E clară, diferențiată de restul gândurilor mele, e fermă și caldă: Shine Your New Era of Light. De obicei, când am mai auzit Vocea, îmi vorbea în limba maternă, dar prietenii de care am fost înconjurată în această lună de stat departe de casă și aproape de mine, m-au adoptat în limba engleză, limbă în care ajunsesem să gândesc, ca să vorbesc. Vocea intuiției mele îmi propunea un titlu de carte, pesemne, dar eu l-am transformat într-un curs cu care am și început anul 2021. Vi-l mai aduceți aminte?!

M-am întors acasă după o lună de stat la soare, m-am uitat în jur și totul era așezat, toate aveau rost și îmi conveneau toate, eram bronzată bine pe o vreme rea și mofturoasă, venind de pe Insula Veșnicei Vacanțe în Ținutul Muncii Neîntrerupte. În casă era frumos și bine, masa din bucătărie rămăsese îmbelșugată cu daruri de dinainte de Crăciun, primite de la prieteni, cursanți, clienți din terapie sau organizații cu care lucrez, dar și oameni pe care nu îi văzusem niciodată în persoană, dar care iată, se așezaseră pe masa mea de Crăciun, făcându-mi primirea și mai caldă, și mai bună, și mai maiestuoasă. M-am întors la biroul de la MUZA pe la un început de februarie, cu tenul bronzat bine și entuziasm cât să-mi ajungă tot anul. Florile proaspete din multele vaze pe care le avem, s-au bucurat că are cine să le observe. Ce fericită sunt că sunt oameni fericiți de întoarcerea mea, am gândit. Ce bine îmi e, am simțit!

Primăvara dădea semne că va veni și anul acesta, pandemia părea că va pleca, odată cu apariția vaccinului, cărțile mele din puținele librării care le vindeau se epuizau lună de lună, eram acceptată la noi cursuri de formare în care mă înscrisesem și noi cursanți aderau la cursurile mele, îmi propuneam să am un an lejer, cu maxim 10 cursuri noi și asta era ceea ce se numește un vision board – o pregătire inspirațională pentru anul care începea iată, și astrologic, nu doar calendaristic! Trăiam cu entuziasm!

Următoarele luni s-au desfășurat conform planului, ba chiar mai bine de atât. Mi-am făcut treaba bine, poate chiar mai bine decât de obicei, am trăit satisfacții pe care nu le anticipasem vreodată, am călătorit ca de obicei, am organizat 3 Tabere Mamă – Fiică în loc de una, cum îmi era mersul, mi-am văzut fiica într-o poziție de echilibru emoțional și am trăit-o ca pe o lecție de viață, am primit dragoste și suport din partea soțului meu, a prietenilor și oameni noi și buni au intrat în viața mea. Dar până recent am trăit toate acestea ca prin ceață, ca printr-un nor gros de fum.

M-am trezit într-o dimineață îmbrățișată de o stare nouă, căreia, din lipsă de cunoaștere, încet-încet, i-am spus depresie. I-am zâmbit șemcherește și i-am spus că eu sunt Georgiana de la Exerciții de Fericire, dar ea n-a plecat, ba chiar mi-a zâmbit înapoi și s-a instalat în diminețile și nopțile mele fiind, într-adevăr, discretă în timpul zilei. S-a integrat în familia mea, mi-a denaturat obiceiurile și atitudinea față de anumite lucruri, mi-a ridicat nivelul de anxietate suficient cât să fiu doar eu în preajma mea, cât să mă aud și văd așa cum niciodată nu avusesem ocazia să o fac. Și totuși, eu sunt un om care practică de multă vreme cunoașterea de sine, iar munca mea din acești nouă minunați ani de când predau, sunt adunați cu alți ani în care m-am analizat și altfel decât din reflexia oglinzii. Îmi știam luminile și umbrele, puterile și slăbiciunile așadar, vă spun de pe acum că această stare nu mi-a adus niciun conținut nou al vastei mele existențe și persoanle interpretări a ceea ce decid zi de zi pe acest pământ să fiu. Nu mi-a adus nimic dar mi-a luat entuziasmul, bucuria de a face lucruri pe care le făceam doar din bucurie, curiozitatea de a explora necunoscutul, speranța, joaca, puterea de a construi și uimitoarea capacitate de a ”inventa” lucruri noi. Toate acestea au dispărut într-un timp scurt și pentru mine a fost ca și când unui pictor îi iei culorile și-l lași să picteze cu pensula goală.

În fiecare dimineață îmi beam cafeaua cu starea-depresiei-magice (o să vă spun în curând de ce am amestecat magia cu această stare) și discret, ca un Martor al groaznicei întâlniri și dispus să sprijine când se înclină prea tare balanța, Dumnezeu. Dumnezeu a fost cu mine zi de zi, mi-a prins lucrurile din mână și mi le-a așezat acolo unde trebuiau să fie, a vorbit și a scris în locul meu, a zâmbit uneori în locul meu și alteori i-a ținut departe pe cei cărora n-aș fi putut să le fac față. L-am rugat neîncetat să ridice starea aceasta, am adormit rugându-mă și m-am trezit în meditație în fiecare zi. Am făcut cele mai frumoase și neașteptat de inspirate cursuri și meditații, am avut cea mai mare eficiență în terapie (nu zic eu, ci sunt uimită de feedback-urile beneficiarilor!) și în general, în munca mea. M-am uitat de sute de ori în oglindă căutând femeia la devenirea căreia am participat și răul căreia l-am transformat în bine. Am negociat cu Universul, Timpul, Dumnezeu Însuși: starea asta nu are ce să caute aici, acum. Nu acum!, mi-am spus de alte sute de ori. Dar ea rămânea, lua cina cu prietenii mei, îmi făcea cu mâna de pe locul cursanților mei din sală, mă bătea pe umăr când planificam o nouă vacanță, amintindu-mi să iau cu un loc în plus, era prezentă când eram lăudată, iubită, încurajată, terapiată, sprijinită. Nimeni nu i-a înțeles cauza, ba mai mult, au dat vina pe nenorocitul de virus al mileniului, care pare-se că mi-ar fi declanșat o astfel de stare odată cu infectarea, dar rezolvarea n-a venit decât atunci când eu însămi mi-am asumat starea, emoțiile, comportamentul, deciziile și tot ce va urma.

Am început să accept că entuziasmul meu nebunesc, creativitatea și super-energia mea poate nu v-or mai reveni vreodată. Am închis ochii și am simțit în inima mea că am încă acea curiozitate despre cum va fi viața mea chiar și așa, și am numit asta un fel de speranță. M-am acomodat cu faptul că în locul creativității va trebui să mă mulțumesc cu bunul gust pe care mi l-am educat până acum și energia debordantă de odinioară o voi înlocui cu planificarea și strategia, lucruri care mi-au lipsit odată. Am început să spun și celor care mi-au fost aproape că felul în care sunt e un pic alterat, că poate am nevoie de mai mult confort, de mai multă siguranță, că nu mai sunt gata să spun da imediat și să plec într-o călătorie pe nepusă masa, că sunt atentă la mine mai mult ca oricând. Și cel mai important, am început să mă tratez ca și când condiția mea ar depinde de felul în care mă comport cu mine. I-am pus tacâmuri stării mele și i-am acceptat prezența. Ca într-un joc de cărți, într-o zi aveam eu o mână bună și câștigam, altădată câștiga ea, dar eu, cum v-am spus, l-am avut chibiț pe Dumnezeu.

Am început chiar să țin un fel de parastas al vechii Georgiana, al celei care a fost fericită dintotdeauna, care venea cu idei care puteau deschide noi posibilități, care trăia cu un optimism desăvârșit, iubea oamenii și ajunsese să se construiască din propria-i cenușă de vreo două ori bune. Am plâns de-adevăratelea pentru mine de câteva ori, am plâns cu ciudă, cu furie, cu tristețe, cu amărăciune, cu jale și dor, cu gândul că am avut cea mai mare bogăție a lumii chiar și atunci când nu aveam mare lucru: fericirea!

După două luni de plâns, mi-a venit ideea că eu nu am plâns niciodată pentru mine: nici când am suferit din dragoste, nici când am avut abisuri emoționale, nici când mi-am pierdut sănătatea sau casa, nu plânsesem într-un an întreg nicio lacrimă și niciodată nu am suferit eu, pentru mine. Da, am suferit din rușine față de alții, am plâns pentru că i-am dezamăgit pe unii sau pe alții, pentru că nu mai puteam să fac ceea ce promisesem că fac, dar pentru mine, doar pentru mine, să îmi pară rău de mine, niciodată!

Am pus-o mereu pe Georgiana cea Fericită în spatele Georgianei cea Nefericită. I-am spus că ea e fericită pentru că a învățat din nefericire. Că e privilegiată pentru că și-a trăit lipsurile din plin, că e sănătoasă pentru că a fost bolnavă și iubită pentru că și-a trăit neiubirea. Georgiana cea Fericită este reală, este vie și trăiește, dar ea trăiește în relație strânsă cu suferințele și lipsurile Georgianei Nefericite. Starea-Depresiei-Magice mi-a arătat că suferința nu trebuie doar înțeleasă, asumată și tratată, trebuie și eliberată și nu doar printr-o meditație, ci prin încetarea la a mă referi la mine ca fiind o fostă nefericită, o fostă bolnavă de cancer, o fostă femeie fără copii și o fostă suferindă din iubire. Starea asta m-a dus în posibilitatea de a elibera trecutul de-adevăratelea, fără a-mi explica fericirea prin nefericirea, bogăția prin sărăcie și puterea prin fostele frici. I am what I am – Sunt ceea ce Sunt! și de fapt ființez ceea ce Este. Viața și greutățile mele de până acum ceva vreme nu sunt o dobândă plătită în avans pentru fericire și mai mult decât atât, Creația răsplătește sacrificiul cu mai mult sacrificiu și nefericirea cu mai multă nefericire! Dacă prețul pentru bucuria noastră sunt învățămintele din momentele de tristețe, acesta va fi plătit la un moment dat pentru că bucuria se învață doar din bucurie și viața bună doar din viață bună!

Uită-te unde ești acum și ține cont că aici te-a adus Viața! Nu greșelile tale, nu fricile tale, nici greutățile prin care ai trecut! Acestea au rămas doar în capul tău, în mintea ta, ca o bornă pe care o ai ceva de făcut! Ce-i mai bun în viața ta este Ecoul Vocii Lui Dumnezeu: Ești ceea ce Ești! și orice urmă a ceea ce nu ești trebuie să o eliberezi! Nu pentru că ți-a fost vreodată rău îți este acum bine, ci cu toate că ți-a fost rău, Viața te duce înspre bine și este rândul tău să renegi alegerile triste, deprimante, asemănările pe care ți le-ai făcut din boală și tristețe, sărăcie și singurătate!

Anul meu a fost magic. Pe dinăuntru m-a dominat tristețea, pe dinafară Dumnezeu mi-a ținut isonul. Când am reușit să pătrund pojghița subțire dintre realitatea mea și Realitatea Sa, când am avut mintea să ascult, nu doar să aud, când mi-am luat rămas bun de la mine, atunci m-am regăsit.

În bucuria a tot ce urmează, vă mulțumesc pentru un an de prezență, participare și contribuție! Știu că anul care urmează va fi așa cum îl decidem noi și sper din toată inima să-l decidem din prezent înspre viitor, nu din trecut înspre o repetiție a timpului trecut!

Cu bucurie,

Georgiana ♥️