Când decid să plec dintr-un loc care mă strânge – fie că e o relație sau o casă, o fac după multe încercări de a-mi face loc. Mă fac să încap, chiar dacă știu că una din calitățile mele e că nu-mi fac loc tocmai pentru că știu unde e locul meu. Poate fac asta pentru că sunt femeie și mamă, poate că undeva între a iubi și a educa am mai construit și această extensie de a suporta, sau de a purta o vreme mai lungă intensitatea dorului de mine, cea care am loc, fără să încap. 

De-a lungul vieții mele am trăit despărțiri lungi și plecări scurte și de-asta cei din jur și-au conturat ideea că știu ce vreau și nu-mi negociez fericirea. Pe jumătate e adevărat, nu îmi negociez fericirea cu celălat, ci doar cu mine. Pot accepta să trăiesc de la bucuria extazică, până la o bucuriuță mică, un fel de amărâtă stare de bine pe care-o împopoțonez cu simboluri ale unei iminentei plecări. 

Să știi să pleci când nu-ți e bine e o artă de viață și presupune să îți cunoști locul și să știi cine ești, iar asta nu poți afla făcând un test de personalitate. Cred că ajungem să consumăm mai multe plecări ca să învățam să rămânem în/cu noi. Întâi, înveți că răul ăla mic pe care-l suporți zi de zi e piedica din a trăi binele ăla mare la care visezi. Pasul doi e frica – aici crezi că tu ești sursa răului-cel-mic, care între timp realizezi că e mare pentru că te fărâmițează în păreri false despre tine. Starea asta de incertitudine pe care o aduce gândul că meriți ceea ce trăiești și nu poți “scăpa” din asta, poate ține vieți. Oamenii își petrec tot timpul – cu adevărat, tot timpul pe care-l au, rugându-se ca Dumnezeu să-i salveze din răul-mic-devenit-acum-mare, sau chiar să evapore sursa ‘răului’ și să-i izbăvească de așa chin. Decât asumarea curajului, decât dreapta încercare de a vedea ce e la capătul fricii, mai bine credința în micimea și puținul în care-am trăit până acum. Rămânem în minciună, frică, lipsă de iubire, invizibilitate, umilință, nu pentru că cineva ne ține acolo, ci pentru că ne-am despărți de răul-mic, atât de necesar pentru a ne menține vinovăția. Vinovăția ne-a însoțit mai mult ca orice altă emoție. O cunoaștem bine și mecanismele ei au rădăcini în pântecele bunicilor noastre. Credința în noi, cei și cele care nu merităm de vinovațice suntem, ne ține în răul pe care-l cultivăm în noi și în relațiile cu ceilalți. Și începe pasul trei, un pas cât o mie de vieți trăite din plin – întoarcerea la tine! După multe despărțiri, ajungi la tine și tot ce căutai, găsești. Afli atunci că “răul-mic” și “răul-mare” erau semnalizatoare ale puterilor tale – ai simțit umilință pentru că ești măreție, abandon pentru că ești întregime, frică pentru a vedea că e loc de iubire. Învățarea aceasta a cine suntem cu adevărat, a curajului de a ne construi LOCUL nostru, face ca toate despărțirile să se oprească. Nu poți pleca dintr-un loc în care ți-a fost rău până când nu faci bine locul acela. N-ai cum trăi iubirea dacă nu o aduci cu tine. Despărțirile sunt însoțite de suferință tocmai pentru că nu plecăm din părerile și convingerile despre noi, din ideea că suntem cevace merită să trăiască așa. Despărțirile n-au nimic în comun cu mersul înainte, ba chiar sunt una cu mersul înapoi, în care aceleași păreri, convingeri și programe despre mine le voi cadra în alte relații. 

Credem în despărțiri pentru că ne simțim neîntregi, dar după un pic de atenție pentru tine, odată ce te aliniezi cu cine ești cu adevărat și îți vezi locul, simți că nu poți fi des-părțit de nimic din ce ai creat în viața ta și înveți să mergi înainte. 

Să mergem înainte, să nu ne mai împărțim și destrămăm, niciodată! Să ne dăm timp și atenție, cele mai prețioase daruri pe care ni le putem face nouă și să rămânem ai noștri pentru eternitate! 

Hai in comunitate!

Completeaza adresa de e-mail si fii la curent cu articolele, evenimentele si invitatiile mele

Inscrierea ta a fost finalizata cu success!