Am simțit, de când o stiu pe fetița din mine colindând prin lume, că îmi place tare lumea asta, cu cerurile ei nemărginire și culorile naturii, toate potrivite între ele. Îmi place cântecul guguștiucilor, un refren al fericirii mele trăite în casa bunicii. Iubesc mirosurile planetei ăsteia, izul ei de pământ nou de după ploaie, aburul fierbinte al trotuarului încins în mijlocul verii, mirosul fin al zăpezii încă nedepuse, dar anunțate în văzduh prin norii negri și grei ai iernii. Iubesc marea. Ador oceanul, munții și pădurile lor. Ating un copac, mă scufund în pământ și revin cu odihnă în inimă și sentiment de șansă nouă. Îmi simt ochii odihniți căutând să cuprindă zarea și sufletul înalt când vântul răvășește cu disperare lumea. Iubesc planeta asta. O cunosc, nu mi-e frică de ea. Știu de ce mi-e casă. Am ales-o.

Mi-a fost, însă, mult timp, atât de frică de oameni… 

Mi-a fost atât de frică încât am stat în urma lor, mult timp. I-am lăsat în față ca să-mi iau siguranța singurătății înapoi. 

Le-am făcut pe plac. Am vorbit frumos. Am învățat să fiu diplomată. 

Am mințit. I-am înșelat. Am promis și n-am făcut. I-am trădat. Am făcut tot ce am văzut la ei. 

Am spus adevărul. I-am vindecat. Am făcut ce nimeni nu le-a spus că e posibil. Le-am fost prietenă. Am făcut tot ce îmi doream să primesc de la ei. 

Oamenii ne sunt ocazia de a-l pune pe Dumnezeu în practică. Sunt șansa noastră de a pune teoria în fapt. După multe ore de terapie, regresii și meditații, după plâns cu sughițuri și dezamăgiri ce-au rămas pironite în inimă, am realizat că mă dor oamenii și pribegesc prin frică și întuneric ca să stau ascunsă de ei. Eu, cea mai populară fată din liceu, lidera informală a oricărei găști mai mari, neînfricată să deschid gura în fața oricui, am realizat la vârsta adultă că frica de oameni este boala mea. Asta e durerea cu care venisem de peste vieți și motivul pentru care niciunde nu mă simțeam acasă, oricât am umblat și m-am căutat. Până când am ajuns odată în Bhutan…

Cât a durat, cum m-a schimbat vindecarea aceasta și ce mi-a adus, vă mai povestesc, pentru că nu, n-am învățat să nu mă mai tem de oameni, dar după vieți chinuite și morți irosite, am reușit să nu mă mai ascund de ei. 

Revin, imediat ce reușesc să mă așez mai bine… acasă. 

Cu bucurie,

Georgiana ❤️

Hai in comunitate!

Completeaza adresa de e-mail si fii la curent cu articolele, evenimentele si invitatiile mele

Inscrierea ta a fost finalizata cu success!